Lenesa

Intr-un sat binecuvantat de Dumnezeu locuia o familie de oameni saraci si lenesi. Casa o mostenisera din mosi stramosi, avea peste o suta de ani si era printre cele mai mici din cate s-au vazut vreodata! Cinci suflete traiau in aceeasi camera, dormind in doua paturi de lemn. Luau cina la o masa mica, hainele si le agatau in cuiele batute in perete, iar singura mobila din odaie era o soba cu plita. Pe jos calcau pe pamantul gol. In spate aveau o camara, in care depozitau vasele, caci de provizii, nu putea fi vorba! Locuinta era asezata pe un deal, deasupra drumului. Traversai strada si dadeai de raul care curgea neobosit tocmai din munte. Pe malul celalalt, padurile se intindeau din belsug, iar pajistile erau imense. Prin harnicie, toti saracii isi procurau hrana cu efort. Batranele cresteau capre cu lapte, iar cand le duceau la pascut se intorceau cu macris, papadie si banisor, din care faceau salata. Vara conservau ciuperci, adunau plante medicinale, faceau dulceata din fructe de padure. Cresteau porci, iar mancarea pentru iarna, era asigurata. Se putea aduce si lemne de foc din padure sau de pe prundul garlei, pentru ca iernile sa para mai dulci. Ei nu aveau nici curte, nici gard, urcai dealul si aveai in fata casuta aceea mica, langa care nu a crescut vreodata o vietate. Ba aveau ceva in fata casei. O piatra imensa pe care stateau copiii si priveau in gol, admirau peisajul. Vara, tatal se ducea cu vacile satului si cu caprele, mulgea pe ascuns de la fiecare cate putin, sa le faca rost de hrana. Batrana aducea lemne din padure, dar pe ei nu-i punea la nimic, ei stateau pe piatra, uitandu-se la oamenii care trec cu furci, greble sau sape in spinare. Fata cea mica, Eleonora, era o frumusete. Avea fata rotunda, buzele rosii, ca de papusa, bucle blonde si ochi albastrii, incredibil de albastrii. Daca ceilalti copii mai aduceau apa din rau sau mai mergeau la padure dupa lemne, ei i se spunea:
- Esti atat de frumoasa, incat ai sa te mariti cu un baiat bogat si nu te va pune sa faci nimic!
Iernile, tatal prindea vrabii cu ligheanul, le sucea gatul si le prajea in tigaie sau le punea pe jar. Erau slabi, iar stomacurile li se micsorasera. Eleonora crestea gresit. In loc sa se duca la munca, sa-si cumpere rochii, sa aduca hrana in casa, se gatea in oglinda, apoi se aseza pe bolovan, asteptandu-l pe Fat-Frumos. Daca isi uneau bratele, cinci oameni ar fi reusit sa iasa din saracie, dar munca era prea umilitoare pentru ei, ba au luat toate obiceiurile proaste de la adulti: de pilda, baietii au inceput sa fumeze, Eleonora a prins drag de rujuri, parfumuri si coafuri sofisticate, desi nu avea bani de-o paine. In curand, frumusetea ei a fost remarcata, asa cum i-au prezis parintii. A gasit un baiat gospodar, dintr-un sat de la munte care a venit sa o peteasca. Nu era cum si-au imaginat ei de bogat, dar avand in vedere faima lor, le facea o favoare, luandu-le fata de nevasta. El avea cai si lucra la lemne in padure, ea nu stia sa faca nimic si nici nu dorea sa invete. Cand se intorcea de la munca obosit, Eleonora il astepta pe canapeaua de la poarta. Barbatul suparat a adus-o inapoi acasa la ea, dar mama a consolat-o:
- Nu facea de tine! La cat esti de frumoasa, meriti sa fii cucoana mare!
Anii au trecut. Multi baietii au placut-o, au luat-o de nevasta, dar au adus-o inapoi. Nu stia sa faca nici mamaliga, nici curatenie, nu spala nici vasele! A murit si tatal ei, astfel ca au pierdut vrabiile fripte si laptele pe care il mulgea pe furis de la vacile de care avea grija. Traian, fratele Eleonorei muncea pe toane. In curand a paralizat si mama lor. Statea la pat si nu mai putea sa care lemne sau sa le faca mancare. Oamenii milosi din sat au alergat ca sa primeasca o pensie de handicapat, dar proprii ei copiii o bateau, luandu-i banii pe rand: Traian ii cheltuia pe tigari si bautura, Eleonora pe rujuri, in saloanele de coafura si prin baruri. Nu avea ce manca, dar se vopsea si se coafa mereu! Satenii ii duceau batranei mancare de mila, ea impartea cu toti. Anii treceau. Eleonora statea prin baruri, gandindu-se ca va gasi aici un print bogat, dar ca sa isi bata joc de ea, patronii localului i-au pus droguri in bautura, iar ea a innebunit. A fost internata la spital, dar fugea si venea tot acasa, se aseza pe bolovan, privea in gol, isi batea mama sa-i dea pensia. Indurerata, batrana i-a spus intr-o zi:
- Ar fi cazul sa te iei de treaba! Incepi sa imbatranesti si daca nu ai gasit pana acum un print, slabe sperante de-aici inainte!
Dar ea nu dorea sa auda. In curand si mama a murit. Traian se ducea prin sat la prasila si la fan, iar la sfarsitul zilei de munca cerea mancare si pentru ea! Cartonul de pe casa era rascopt de vreme, iar ploaia a inceput sa intre peste ei. El a reparat acoperisul, a primit un porc de pomana, s-a gandit sa-si cumpere gaini, sa se gospodareasca. Eleonora nu dadea semne ca vrea sa-l ajute. Traian se intorcea obosit de la munca, ii punea mancarea pe masa si se ducea la galeata cu apa sa ia o cana, ca ii era sete.
- Daca ti-e sete, sa-ti aduci din garla. Eu ma duc cu cana, sa stii. De ce sa aduc o galeata, sa bei si tu?
- Pentru ca si eu iti aduc mancare, ii spunea el nemultumit.
- Ar trebui sa fii mandru ca ai o sora atat de frumoasa! il certa ea.
- Frumusetea ta nu tine de foame! Imbatranesti si se duce frumusetea. Hai la munca cu mine, sa avem ce manca!
S-a suparat atat de tare de ceea ce i-a spus, incat a doua zi dupa ce a plecat a spart geamurile, a taiat cu toporul patul in care dormea el si s-a hotarat sa omoare porcul. L-au anuntat vecinii si a venit la timp sa-si salveze animalul. A reparat casa, realizand ca nu va avea un sprijin in ea niciodata. De ciuda si-a vandut porcul pe bautura. Mai tarziu, a gasit un loc la azil unde avea mancarea si caldura asigurate.
Eleonora a ramas singura in casuta de pe deal. Lenea si gandul ca isi poate rezolva toate problemele cu frumusetea ii luasera mintile, cu toate ca nu mai era nici tanara, nici prea frumoasa. Ratacea pe drumuri, fara sa stie unde anume, tot ce spunea era:
- Ma duc sa ma coafez si sa ma vopsesc, nu stau eu asa.
Femeile din sat veneau sa o ia la plivit sau la strans de fan, dar ea le raspundea:
- Cand m-ati vazut pe mine sa fac asa ceva?
Pe arsita mare, ea statea pe piatra din fata casei, la umbra, parand ca rade de cei care muncesc ca fraierii. Dar la un moment dat a inceput sa se schimbe. Dintr-o data parea imbatranita fara vreme. Desi era cald, purta un cojoc, iar pe cap avea o caciula de lana. Abia mergea pe drum, se oprea des, obosea. Era toamna. Soarele ardea cu ingaduinta, permitandu-le oamenilor sa mai care lemne pentru noptile geroase, sa adune fructele din livada si sa scoata cartofii din gradini. Inca nu era tarziu, peste drum de casa, lemne aduse de apele involburate putrezeau. Ar fi putut sa isi faca provizii serioase, daca ar fi carat doua lemne pe zi. Dar indurarea divina nu tine o vesnicie.
Pe negandite, soarele s-a ascuns in nori, vantul a inceput sa scoata ghearele ca o fiara, zapada a acoperit totul. Eleonorei ii era atat de foame, incat a pornit din poarta in poarta sa ceara de mancare. Unii o goneau, spunandu-i:
- Cand te-am chemat la plivit, ai spus ca nu te umilesti sa faci asa ceva! Vezi? Noi ne-am umilit, de aceea avem beciul plin!
- Va rog, dati-mi ceva pe datorie, ca la vara vin la munca sa va platesc totul!
S-au gasit si suflete miloase care ii puneau lapte in sticle, paine si branza in pachete, fara sa-i reproseze nimic. Crivatul urla nebun, iar de pe cosul ei nu iesea fum. Nu avea un bat sa-si faca focul. Zapada era aproape cat casa, iar de la ea nu se vedea nicio urma. Batranii facusera partie pana la strada, din orice gospodarie se putea iesi si intra, fara ca neaua sa-si intre in ghete, la fereastra casei de pe deal aparusera imensi crini de gheata.
- Cum o fi stand fara foc si fara o paine pe gerul acesta?
- Cum stateau dupa ce a murit batrana, inveliti, imbracati cu cojoace si manusi in maini. De ani de zile au stat fara foc!
Acum totul era prea ciudat. Parca si casa era indurerata, dand senzatia ca intre peretii ei s-a consumat o mare nenorocire. Ramasese pustie, fara partie si fum gros, iesind pe cos, ca alte locuinte rasfatate. O ruda indepartata s-a dus sa vada ce face Eleonora, cum infrunta iarna cu stomacul gol. A inotat in zapada pana la coltul casei si a strigat. Nu a primit nici un raspuns. S-a scuturat de omat in tinda, apoi a impins zavorul cu putere si a intrat. Eleonora statea intinsa pe pat, cu o mana pe burta, cu cealalta la cap, fata ii era mumificata, ochii ii cazusera in orbite… Murise singura de o saptamana si a fost arsa la crematoriu, fiindca nu a avut cine sa o ingroape crestineste. Oricat de frumoasa a fost candva, a murit cu zile, crezand prea mult in darul oferit de Dumnezeu, refuzand sa munceasca!

Din pacate, intamplarea este reala si am scris-o pentru ca nimeni sa nu mai moara de frig si de foame, asteptand ca oamenii din jur sa le ofere totul pe tava, in schimbul frumusetii lor, atat de trecatoare! Mai bine ca nu am vazut-o cand au asezat-o in sacul negru de plastic. Mi-a ramas imaginea ochilor ei incredibil de albastrii si buclele blonde sau roscate, dupa tendintele modei, care ii incadrau fata rotunda si alba!