Poezie dedicata prietenului meu, Soni.
Vorbeste-mi trist, caci viata
mi-e bolnava,
Ursita m-a tratat cu
ura:
In loc sa-mi toarne viata
cate-o picatura,
Mi-a pus, in sange,
picaturi otrava.
Cand voi
pleca, vreau sa ma pierd usor
Si
stiu ca nici nu s-ar putea altfel:
Nu pot sa neg, ma asteptam sa mor,
Dar tot vroiam sa mai traiesc nitel.
Mi-e fata-negurata ca o masca
Si-n ochi lumina-i gata sa se
stinga...
Vreau zambetul fetitei
mele sa luceasca,
Si ca o raza, in
suflet sa-mi patrunda.
In clipa
cea din urma a revederii,
As vrea sa
plec cu inima–mpacata,
Ca alor
mei, mereu le va fi bine
Si n-or
cunoaste greul niciodata.
Nu-mi
mai aduceti flori tarzii, sihastre,
Nici crizanteme rosii, inflorite -
Caci primavara mea nu mai renaste,
Ci-i trista... ca o toamna pe
sfarsite.
Pastreaza-mi mana
mea, intr-ale tale,
Sa stam tacuti,
asa, sotie, amandoi.
Nu simti ce
singuri am ramas pe lume?
Si parca-n
viata asta, suntem numai noi.
De catva timp, in fiecare seara
Mi-aduce somnul cate-un vis ciudat
Si-atat de trist, ca nu mai stiu
prea bine,
Dac-am trait... sau numai
am visat!
DUMNEZEU Sa-L
ODIHNEASCa!
Hateg 24 AUGUST
Gelu
Costa