Seara imbratisase orasul. Stelele
apareau una cate una, straluncind palid
in plasa albastra a intunericului,
precum licuricii.
Luminile erau
stinse in toata casa. Lia se aseza pe
treptele casei, cu mainile impreunate ca
pentru rugaciune, prinse intre genunchi.
Trecuse aproape un an de cand nu-si
vazuse tatal. Dorul ii facea inima sa
bata in ritm ametitor. Clipele treceau
asemenea rachetelor, minutele se adunau
unul langa altul cu prietenie, iar orele
miscau limbile ceasornicului. Ochii i se
inchideau de oboseala. S-a intins putin,
strangandu-si picioarele la piept pentru
a se incalzi.
Tatal fetei era
cat pe ce sa se impiedice de mogaldeata
din fata usii. Se freca la ochi pentru a
fi sigur ca nu viseaza. O atinse usor pe
umar, strigand soptit:
- Lia, Lia
draga mea, ingerul meu! Te-ai intors!
Emotia, oboseala, racoarea noptii au
rapus-o pe micuta, care cazuse victima
unui somn profund. Purtata pe brate de
tatal sau a fost dusa in camera ei, in
patul confortabil pe care-l abandonase
in urma cu luni bune.
Tatal a stat
langa ea toata noaptea veghiindu-i
somnul linistit, intrerupt din cand in
cand de cate un oftat sfasietor.
- Copila mea, ai revenit! Multumesc
ingerilor ca ti-au purtat de grija! Cate
vei fi patimit tu printre oamenii rai!
Cate neplaceri vei fi indurat din cauza
lipsei mele de atentie! Sper ca ma vei
putea ierta intr-o zi.
Mirosul de
paine prajita, cafea si omleta a trezit
simturile infometate ale Liei. Se uita
imprejur, a mangaiat cu dragoste papusa
ce-i stia tristesile, visele, dorurile.
- Mi-ai lipsit, Francisca, sa
nu te indoieste o clipa de asta. Nu
te-am uitat niciodata, dar nu te puteam
lua cu mine.
Cu dorul ce i se
zbatea in stomac ca fluturii intr-o
plasa, a coborat scarile si ingaima:
- Buna dimineata, tata!
Cana
tinuta in mana a cazut si s-a spart in
zeci de cioburi.
- Fata mea, buna
dimineata!
Lia s-a aruncat de gatul
tatalui si lacrimi fierbinti au tasnit
din ochii amandurora.
Un rau de
intrebari a curs de la tata spre fiica,
ce raspundea linistita si senina. A
aflat ca fusese ingrijita de doi batrani
iubitori. Lia a primit vestea ca mama
vitrega este foarte bolnava.
- Tata,
vreau sa te insotesc la spital, sa o vad
si sa o imbratisez.
- Bine draga
mea, te iau cu mine.
Usa
salonului s-a deschis incet. Tatal intra
primul si-i spuse sotiei ca are o
surpriza pentru ea. Lia intra cu teama,
vazand atatia oameni ce sufereau in jur.
- Sarut mana, mama.
- Traiesti?
Esti bine? Unde ai fost? intreba cu
ultimile puteri, mama vitrega, care
plangand, neasteptand raspuns, spuse:
iarta-ma, iarta-ma pentru toaa suferinta
pricinuita din rautate si invidie.
Credeam ca tatal tau are dragoste de
oferit doar tie. M-am inselat. Imi pare
rau.
- Nu plange, iti vei face rau!
Te-am iertat de mult! sopti Lia si ii
saruta mana, apoi obrazul si se lipi de
pieptul mamei, ascultandu-i inima
bolnava.
*
Supa
pregatita de tatal Liei, in care fetita
presara cu dragoste sare, a reusit sa-i
vindece mama.
Copila a povestit
tatalui despre batranii care o
adoptasera.
- Esti atat de isteata!
Sunt mandru de tine, a fost raspunsul
tatalui la finalul povestii. Le vom
scrie ca esti bine, sanatoasa si vom
cauta o solutie sa nu-i dezamagim.
-
Tata, daca i-am aduce sa locuiasca
impreuna cu noi?!
- Nu-i o idee rea!
Toti trei, mama vitrega, care
devenise o femeie senina, zambitoare si
vesela, Lia si tatal ei au pornit spre
localitatea unde traiau batranii,
parintii de imprumut ai fetitei.
Lia
a deschis poarta cu putere, a alergat in
casa si i-a imbratisat pe cei doi bunici
adoptivi, de o bunatate iesita din
comun.
- Iertati-ma, va rog sa ma
iertati! Sunt o mincinoasa!
Cei doi
se uitau mirati unul catre celalalt,
neintelegand absolut nimic. Pe usa au
intrat parintii Liei, au salutat
respectuos si s-au asezat.
Povestirea a decurs lin, iar pe
masura ce se apropia de final chipurile
personajelor se luminau, iar lacrimile
apareau ca picaturile de roua ce lucesc
in razele de lumina ale diminetii.
-
Am venit cu o propunere: sa veniti sa
locuiti alaturi de noi!
- Dragii
mosului, noi suntem batrani. Ne-am
obisnuit aici, cu toate obiectele care
au fiecare povestea lor. Avem amintiri
legate de fiecare copac din gradina, nu
le putem abandona. Ma bucur ca am
cunoscut sansa de a cunoaste si
imbratisa o fetita atat de curajoasa, cu
suflet bun. Daca nu afla de boala mamei,
nu s-ar fi intors prea curand –
batranul isi sterse grabit o lacrima,
prefecandu-se ca i-a intrat ceva in
ochi. Ii suntem recunoscatori pentru
bucurile, zambetele, zilele minunate pe
care mi le-a oferit. Cred ca este mai
bine sa stea cu parintii ei, si sa ne
viziteze de cate ori doreste.
*
Lia si Ela si-au reluat
prietenia si drumul spre scoala zi de
zi. Nimic nu se schimbase parca.
Increderea le-a unit si mai mult.
-
Nu ai idee ce dor mi-a fost de tine,
marturisi Ela.
- Te inteleg. Mi-a
fost greu fara tine. Am sa te prezint
bunicilor mei adoptivi in acest sfarsit
de saptamana, adauga Lia.
S-au
imbratisat si au pasit cu dreptul
– o superstitie de-a lor –
in scoala. S-au privit si au zambit.
Fermecatoare zambete nascute
dintr-o prietenie adevarata.