Am fost pentru prima data in viata mea
in orasul Calarasi in vara anului 1987.
Credeam ca terminasem lucrarile de
reparatie la biserica si cum urma sa
restaurez pictura, trebuia sa iau un
aviz de la Consiliul Culturii si
Educatiei Socialiste de la Calarasi.
Nici nu am mancat in dimineata aceea
gandind ca, despartindu-ma doar 70 de
kilometri de Calarasi, …o ora dus,
o ora intors, hai trei ore… pana-n
douasprezece sunt acasa. Dar socoteala
de acasa nu se potriveste cu cea de la
targ si… autobuz intarziat,
aglomeratie, am trecut prin autogara
Oltenita… abia pe la ora 11 am
fost la C.C.E.S. Dupa ce am asteptat o
ora „nu de la noi aveti nevoie de
aviz parinte, trebuie sa mergeti la
Bucuresti la Casa Scanteii”…
la revedere, am rezolvat si problema
asta. Era deja ora 12.
Scapat
de grija ies in strada, ma uit in
stanga, ma uit in
dreapta…buuun… ce mananc? O
iau inspre autogara si, dupa cateva
strazi, vad un centru de paine. Nu sunt
pretentios, m-as fi multumit si cu o
paine goala. Inaintea mea intra in
magazin doi copii, cam de 8-10 ani,
desculti, cu maieuri murdare, in
pantaloni scurti si cu parul ciufulit:
- Tanti, da-ne si noua o paine!
Dar „tanti” tipa la ei:
- Afara din magazin, ‘ti-ai
dr…lui de fomisti – si
loveste cu un bat tejgheaua – ca
nu va mai satura Dumnezeu! Copiii ies
linistiti si tristi din magazin, iar eu
raman nedumerit…
-
Doamna, va rog, dati-mi o paine!
- Cartela! striga la mine.
- Cartela? Ce cartela doamna? Eu
sunt in trecere prin Calarasi!
- Tovarasu’… daca esti
turist, du-te si mananca la restaurant!
La noi painea se da pe cartela.
- Am iesit din magazin uluit,
mirandu-ma; pentru prima data in viata
imi trebuia o cartela ca sa cumpar
ceva… sa cumpar paine. Intr-un
oras din inima Baraganului. In drum spre
autogara dau de un „Bufet”
si, luand in serios indemnul vanzatoarei
de la paine, intru inauntru. Un ospatar
cu coatele pe masa, plictisit, ma
intreaba:
- Ce doriti,
domnu’?
- Aveti ceva de
mancare?
- Scrie pe usa! Ma
intorc cativa pasi si citesc:
„Conform ordinului M.A.I.A. O
potie de friptura va avea 90 de grame,
iar garnitura 250 de grame.” Iar
mai jos scria: „Azi nu avem decat
garnitura”. Cu gandul la cativa
cartofi prajiti ma intorc la domnul
ospatar si il intreb:
- Ce
garnitura aveti?
- Mazare
fiarta!
- Am iesit din Bufet,
am traversat o intersectie si, langa
autogara, vad o cofetarie. „Pana
la urma ar fi buna si o
prajitura!” am gandit. Inauntru
doua doamne: una croseta, iar cealalta
stergea de praf cu o carpa o sticla de
Cico. Vitrina goala. In raft, pachete de
biscuiti. Ma uit intrebator, iar doamna
se opreste din crosetat:
-
N-avem decat ce se vede!
-
Dati-mi un pachet de biscuiti si un
Cico.
- Sa stiti ca Cico este
vechi… n-am mai primit de mult,
si-l tinem aici sa nu fie vitrina goala.
- Iau un pachet de biscuiti si,
cum autobuzul pleca spre Negoiesti abia
la trei dupa amiaza, am mers la chioscul
de ziare:
- O „Romania
libera”!
- Daca luati si
„Scanteia”!
- Iau
si „Scanteia”!
-
Stand pe banca in asteptarea autobuzului
si rontaind cativa biscuiti, pe prima
pagina din „Scanteia”
citesc: „Datorita productiei
record de grau la hectar din anul
acesta, fiecare membru cooperator va
primi cate 40 de kilograme de
grau.” Cand ne-am urcat in
autobuz, galagie, aglomeratie, sacose,
soferul: „Baaa taranilor, nu va
mai inghesuiti atat, ca-mi rupeti usa la
masina!” Pe la ora 5 ajung acasa
rupt de foame. Fetita mea, de doi ani,
imi iese inainte?
- Ce mi-ai
adus? Iar eu, desfacand pachetul de
biscuiti din „Scanteia”, ii
raspund cu mandrie prefacuta:
-
Biscuiti de la Calarasi! Copila ia
biscuitii in mana si fuge spre bucatarie
strigand bucuroasa:
- Mama,
mama.. ia uite, tati mi-a adus
„bicuiti de la Cacalasi”!
Pr. Nicolae Trusca Parohia
Negoiesti jud. Calarasi