Peste tot ce a creat, Dumnezeu a randuit
un inger care sa vegheze.
Unul
veghea copacii, altul pasarile, altul
florile si asa mai departe. Chiar si
iarba pe care calcam a fost data in
grija unui inger.
Dar ingerul
ierbii si-a zis: "Celorlalti ingeri
Dumnezeu le-a dat lucruri importante in
supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu
totul lipsita de importanta. N-am sa ma
ocup deloc de ea. Poate creste si
singura."
Si, intr-adevar, nu
s-a ocupat de ea deloc.
Intr-o
zi, ingerul copacilor s-a dus la
Dumnezeu plangandu-se ca mor copacii din
gradinile oamenilor si din paduri,
pentru ca iarba care intretine umezeala
e toata uscata.
In alta zi s-a
dus ingerul florilor, plangandu-se ca
florile nu pot creste pe campuri pentru
ca nu mai exista iarba care sa pastreze
roua pentru ele.
In cele din
urma a venit omul, plangandu-se:
"Doamne, mor animalele in gospodarii
pentru ca nu mai avem iarba sa le
hranim. Ia-ma de pe pamant. Altadata
pamantul era inimos, dar acum arata ca
un desert."
Atunci Dumnezeu,
chemandu-l la Sine pe ingerul Ierbii,
l-a intrebat: "Ti-am dat o sarcina mica
sau mare, inger al ierbii?" Dandu-si
seama ca Dumnezeu i-a cunoscut
gandurile, a ingenuncheat si a zis: "Nu
trebuia sa spun ce am spus. Acum imi dau
seama ca sarcina pe care mi-ai dat-o era
mai mare decat eram eu vrednic S-o
primesc, iarta-ma. De acum incolo imi
voi face datoria, si lumea va fi
frumoasa din nou. Imi dau seama acum ca
nimic in lume nu e lipsit de importanta
si fara rost".
Si iarba
ingrijita facu sa creasca din nou
copacii, sa infloreasca din nou florile
si sa-si raspandeasca mirosul peste
lume.